Stau la fereastră şi privesc stelele în noapte. Tristă, ascult în tăcere vântul cum şuieră printre viţa de vie şi crengile cireşilor. Mă gândesc de ce oare dragostea în călătoria ei, abia începută doare atât de mult. Nu era de ajuns că nu eşti lângă mine şi nu te pot atinge. Nu era de ajuns că te-ai ascuns în sufletul meu fără să îmi spună nimeni că nu e bine ceea ce simt. Te-am privit de atâtea ori fără să îti vorbesc, fără să spun ce simt şi cât de mult m-ar bucura să fi al meu. Ce ar fi fost să te pot avea?
Nu am vrut niciodată mai mult de un zâmbet şi nu mi l-ai dat. Te priveam de departe, de pe alt rând, imaginându-mi cum ar fi fost să stai lângă mine.
Amintiri răzleţe din vremea facultăţii.
Nu te-ai întors nici măcar o dată spre mine să îmi răspunzi. Oare nu mi-ai simţit niciodată privirea în ceafă? Nici măcar o dată? Dacă privirea mea ar fi grăit ai fi auzit-o tu? Ai fi ştiu atunci la ce visam?
Credeam că te vei întoarce măcar o dată şi ai să îmi răspunzi cu o altă privire sau un gest, că ai să îmi răspunzi cumva…
Par atât de departe clipele aceastea şi totuşi au râmas la fel de vii în mine ca şi atunci.
Nu am vrut niciodată mai mult de un zâmbet şi nu mi l-ai dat. Te priveam de departe, de pe alt rând, imaginându-mi cum ar fi fost să stai lângă mine.
Amintiri răzleţe din vremea facultăţii.
Nu te-ai întors nici măcar o dată spre mine să îmi răspunzi. Oare nu mi-ai simţit niciodată privirea în ceafă? Nici măcar o dată? Dacă privirea mea ar fi grăit ai fi auzit-o tu? Ai fi ştiu atunci la ce visam?
Credeam că te vei întoarce măcar o dată şi ai să îmi răspunzi cu o altă privire sau un gest, că ai să îmi răspunzi cumva…
Par atât de departe clipele aceastea şi totuşi au râmas la fel de vii în mine ca şi atunci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu