Pe faţa-i albă ochi-i străluceau
Buzele-i dulci suspine murmurau
Gândul ei curat la el alerga
Şi inima ei pentru el bătea
Pe aleea strâmtă, ce ducea spre parc
Cu grijă păşea, privind în larg
Aştepta iubirea, aştepta un vis
Ce avea s-o poarte-n paradis
Jur împrejur s-aud mii de şoapte
Lacul albastru tremură-n noapte
Salcia plânge, plânge al ei dor
Şi vântul nopţii aduce fiori
Trece o oră, ş-apoi trec două
„De ce nu vine? E lună nouă!
Voi să vină. Vină! Să mă strângi în braţe
Şi sufletul nostru la cer să se înalţe.
Unde eşti iubite? Ce ai făcut?
De ce fugi acum? De ce eşti tăcut?
Pentru ce să frâng toate aceste lacrimi?
Pentru ce durere? Pentru ce patimi?
Oare nu vezi cerul cât este de calm
Şi lacul fremătând val lângă val
Acolo sus e pace şi mângâiere
Aici jos lacrimi, dor şi durere.
Vino lângă teiul cel mare şi alb
Vino încă odată, să fugim în larg”
Astfel vorbea copila cu ochii în lacrimi
Cu pumnii încleştaţi
Asta e iubirea, clipe deşarte
Tinereţi pierdute, visuri furate
Asta-i iubirea o lungă aşteptare,
Plină de nevoi, plină de trădare
Ah, tu iubire cât de crudă eşti
Mulţi se cred în tine, mulţi cred în poveşti
Nimeni nu ştie, nimeni nu simte
Până în momentul în care te vor cunoaşte cu adevărat
Crudă, prea crudă de această dată
Să amăgeşti o fată
Să o laşi să simtă căldură-n jurul ei
Şi-apoi să se stingă de dor lângă tei
Aşteptă copila palidă-n tăcere
Aşteptă cu grijă, dor şi durere
Şi ochi-i se-necară de lacrimi amare
Şi vântul fremăta în teiul alb şi mare
Pe cerul fără margini, cer de opal
Domneşte o lună, o lună de cristal
În lacul albastru se odihneşte o fată
Cu ochi strălucitori şi cu faţă albă.
