Lacul

Pe faţa-i albă ochi-i străluceau

Buzele-i dulci suspine murmurau

Gândul ei curat la el alerga

Şi inima ei pentru el bătea

Pe aleea strâmtă, ce ducea spre parc

Cu grijă păşea, privind în larg

Aştepta iubirea, aştepta un vis

Ce avea s-o poarte-n paradis

Jur împrejur s-aud mii de şoapte

Lacul albastru tremură-n noapte

Salcia plânge, plânge al ei dor

Şi vântul nopţii aduce fiori

Trece o oră, ş-apoi trec două

„De ce nu vine? E lună nouă!

Voi să vină. Vină! Să mă strângi în braţe

Şi sufletul nostru la cer să se înalţe.

Unde eşti iubite? Ce ai făcut?

De ce fugi acum? De ce eşti tăcut?

Pentru ce să frâng toate aceste lacrimi?

Pentru ce durere? Pentru ce patimi?

Oare nu vezi cerul cât este de calm

Şi lacul fremătând val lângă val

Acolo sus e pace şi mângâiere

Aici jos lacrimi, dor şi durere.

Vino lângă teiul cel mare şi alb

Vino încă odată, să fugim în larg”

Astfel vorbea copila cu ochii în lacrimi

Cu pumnii încleştaţi

Asta e iubirea, clipe deşarte

Tinereţi pierdute, visuri furate

Asta-i iubirea o lungă aşteptare,

Plină de nevoi, plină de trădare

Ah, tu iubire cât de crudă eşti

Mulţi se cred în tine, mulţi cred în poveşti

Nimeni nu ştie, nimeni nu simte

Până în momentul în care te vor cunoaşte cu adevărat

Crudă, prea crudă de această dată

Să amăgeşti o fată

Să o laşi să simtă căldură-n jurul ei

Şi-apoi să se stingă de dor lângă tei

Aşteptă copila palidă-n tăcere

Aşteptă cu grijă, dor şi durere

Şi ochi-i se-necară de lacrimi amare

Şi vântul fremăta în teiul alb şi mare

Pe cerul fără margini, cer de opal

Domneşte o lună, o lună de cristal

În lacul albastru se odihneşte o fată

Cu ochi strălucitori şi cu faţă albă.