Never lose hope, never lose faith

Never lose hope, never lose faith

Era o dimineata frumoasa de primavara, de luna mai. O dimineata asteptata dupa iarna indelungata, dupa frigul de pe naveta. M-am trezit ca de obicei la ora 5, si in jumatate de ora am bagat viteza sa fiu gata pentru ca la 5 si jumatate sa ajung in statie la 30, de unde urma sa iau autobuzul spre microbuze.

Am iesit din casa visand ca de obicei, mai sigura pe mine decat alte dati, mai fericita decat in alte dimineti si nu imi dadeam seama ce era schimbat, de ce dintr-o data imi gaseam locul in toata rutina aceea, cu care nu ma acomodasem un an de zile.

Am trecut intersectia de langa casa mea, am mers agale spre biserica Sfintii Imparati, am traversat prin pasajul de la Omnia visand cu ochii deschisi. Asa am facut dintotdeauna, dimineata drumul spre scoala era ora mea de plimbare. Visam cu ochii deschisi, imi imaginam diferite situatii, imi aduceam aminte cine stie ce momente fericite din viata mea si visam la ele, sau ma analizam in gand.

Era o placere drumul acela spre microbuze, totul era tacut in jur, puteam conversa cu mine insami. Si atunci eram fericita, neobisnuit de fericita.

Am luat autobuzul, am dat de colega mea de romana, care a devenit insotitoarea mea pe semestrul doi pe naveta si din vis in vis am ajuns la nord.

Cobor din masina, Laura langa mine, ne oprim sa luam apa de la un chiosc si apoi traversam spre Mc Donalds sa ajungem la microbuze. Si atunci s-a intamplat minunea, minunea mea.

Statea cuminte in statie asteptand tramvaiul. Bineinteles eu nu stiam ce era cu el acolo, la ora aia, dar ceva m-a facut sa ii zambesc. Eram atat de sigura pe mine, si ma simteam atat de bine in pielea mea, ca nu mi-a mai fost jena, nu nimic. Pur si simplu i-am zambit.

Este o zicala veche: zambeste, niciodata nu vei sti cine se poate indragosti de zambetul tau. Normal ca nu credeam ca este adevarata. Dar... s-a dovedit a fi. Ceva anume l-a facut sa ii placa zambetul meu si m-a oprit. M-a intrebat daca am un numar de tel si i l-am dat. Nu a putut sa imi dea bip, nu suna, asa ca i-am dat eu si am recunoscut melodia pe care o avea pe telef, o melodie cu care pupaza mea ma obisnuise de mult. O auzeam la intalnirile cu prietenii mei de nenumarate ori si imi place si mie: Within Temptation- Our Solemn Hour. Si asa a fost ora noastra solemna din acea dimineata. Mi-am cunoscut jumatea si durerea pe care o simtisem pana atunci in mine a incetat. Nu am mai simtit-o. Poate era din cauza ca nu ne gaseam si fiecare murea de dorul ceiluilalt inainte sa il cunoasca, inainte sa il stie. As fi vrut sa il fi stiut de o viata. Poate nu as mai cunoscut durerea pe care am cunoscut-o pana acum, dar e bine si asa. Sunt fericita ca l-am gasit si e al meu.

So, sometimes some stories have a happy end. Never lose hope, never lose faith. - Thank you