Poveste

Se plimba incet pe malul marii, pe nisipul rece, asteptand sa rasara soarele. Briza ii batea obrajii plini de lacrimi. Se gandea la el, la cel care plecase cu o zi in urma si o lasase singura la mare, fara sa ii pese de lacrimile si de durerea ei, fara sa ii pese de nimic. Plecase fara sa se uite inapoi, si acum nu putea decat sa se uite la mare...

Durerea o coplesea. De ce trebuise sa plece? De ce nu simtea acelasi lucru ca si ea? De ce alesese libertatea in locul ei? Nu putea intelege. Tot ce stia era ca ea inca il iubea, poate la fel de mult ca in trecut si nu putea concepe o viata fara el.
Si briza marii ii batea obrajii, si lacrimile curgeau.
Auzea o voce în mintea ei care ii vorbea, o auzea, dar nu o putea asculta. Nu putea renunta. Auzea cuvintele, dar nu le putea întelege, simtea cum îi înţeapă mintea, dar refuza să le lege între ele, să le dea un sens. Pentru ea despartirea nu avea sens.
Nu ştia dacă se va mai întoarce vreodată. Poate cu timpul îi va simţi si el lipsa si o va chema inapoi. Poate el ii va auzi plansul si se va întoarce, dar cine să strige acum? Ea nu mai putea, era coplesita de lacrimi. Lacrimi reci... care cadeau si tot cadeau pe nisipul la fel de rece...